În mod tradițional, toamnele calde întârzie căderea frunzelor. Noi studii arată că seceta poate grăbi sosirea toamnei, indiferent de temperatură.
Cuprins
- Toamne mai timpurii din cauza secetei.
- Pragul hidric cheie pentru căderea frunzelor.
- Căldura extremă accelerează procesul.
- Pădurile umede sunt mai rezistente, dar nu invulnerabile.
- Absorbție mai mică de CO₂, mai mult stres ecologic.
- Impact real asupra faunei, agriculturii și climei.
Seceta devansează toamna, forțând căderea frunzelor
Toamna avea propriul ritm: copacii creșteau viguros primăvara și vara, acumulau lumină și nutrienți și, în cele din urmă, își pierdeau frunzele când frigul marca schimbarea anotimpului. Cu toate acestea, schimbările climatice au perturbat acest ceas natural.
Timp de ani de zile, semnalul cel mai clar era că toamnele calde întârzie căderea frunzelor. Dar astăzi, un nou model sfidează această logică: în multe regiuni din emisfera nordică, copacii își pierd frunzele mai devreme decât de obicei. Cauza principală? Lipsa apei.
Un prag invizibil, dar decisiv
O cercetare recentă a Universității din Yunnan a reușit să identifice punctul exact în care seceta obligă plantele să-și oprească activitatea și să înceapă să îmbătrânească (proces fiziologic de îmbătrânire naturală a frunzelor). Pentru a face acest lucru, au analizat peste 70 de ani de date satelitare și de teren, acoperind zone vegetate deasupra paralelei 30° nord.
Oamenii de știință au dezvoltat un model statistic avansat —un cadru bayesian bazat pe copule— pentru a înțelege cum se leagă seceta dinaintea toamnei de momentul în care copacii încep să-și piardă frunzele. Această abordare a permis definirea unui concept cheie: pragul de secetă dinaintea sezonului.
Acest prag variază în funcție de ecosistem. În zonele aride, cum ar fi tufărișurile sau deșerturile, este suficientă o secetă ușoară pentru ca arborii să înceapă să-și piardă frunzele. În schimb, pădurile umede au nevoie de o secetă mult mai severă pentru a atinge această limită, deși, atunci când o fac, tranziția poate fi bruscă.
Căldura extremă ca accelerator silențios
Seceta în sine nu spune totul. Valurile de căldură, în special în timpul zilei, agravează pierderea de apă din frunze, reduc umiditatea solului și, în consecință, scad pragul necesar pentru ca plantele să declanșeze căderea frunzelor.
Noaptea, impactul este mai mic, deoarece stomata (porii frunzelor) se închid în mare parte. Cu toate acestea, temperaturile ridicate din timpul nopții cresc respirația plantelor, crescând stresul metabolic fără a aduce beneficiile fotosintezei. Este o pierdere fără câștig.
În multe zone se observă un efect domino: val de căldură → secetă meteorologică → secetă a solului → căderea prematură a frunzelor. Este un ciclu care slăbește ecosistemele mai devreme decât se preconiza.
Apărări naturale cu dată de expirare
Plantele nu sunt lipsite de apărare. Unele dezvoltă strategii precum coroane dense (indice mai mare al suprafeței foliare sau LAI), care ajută la conservarea umidității solului, sau rădăcini adânci, capabile să ajungă la straturile de apă subterană. Aceste mecanisme oferă o anumită reziliență ecologică.
Dar această reziliență depinde de contextul climatic. În medii umede și cu precipitații regulate, ea se menține. În regiunile aride, se erodează ușor în fața oricărei scăderi a disponibilității apei.
Acest lucru ridică provocări importante pentru gestionarea pădurilor și refacerea ecosistemelor degradate: nu este suficient să plantăm copaci, este crucial să alegem specii adaptate la noile praguri de stres hidric.
Un viitor cu toamne anticipate
Modelele climatice utilizate în studiu arată un scenariu îngrijorător: peste 50 % din zonele vegetate la nord de paralela 30° vor fi mai sensibile la seceta sezonieră înainte de toamnă, până în anul 2100.
Regiuni precum Eurasia septentrională, care se confruntă deja cu veri mai calde și mai uscate, ar putea înregistra reducerea drastică a duratei sezonului de creștere. Acest lucru înseamnă o captare mai redusă a CO₂ de către vegetație, o productivitate ecologică mai scăzută și un risc mai mare ca anumite ecosisteme să nu mai fie rezervoare de carbon, ci să devină emițători neți.
Consecințele nu se limitează la vegetație. Speciile animale care depind de frunzele de toamnă pentru hrană sau adăpost pot suferi dezechilibre sezoniere. Unele insecte, păsări și mamifere ar putea constata că ciclurile lor de migrație, reproducere sau hrănire sunt în dezacord cu resursele disponibile.
Agricultura ar putea fi, de asemenea, afectată. Culturile lemnoase, cum ar fi merii, migdalii sau viile, sensibile atât la stresul termic, cât și la cel hidric, și-ar putea scurta ciclurile și reduce randamentul sau calitatea. Și asta fără a lua în calcul impactul asupra viticulturii, unde schimbarea fenologiei poate modifica aromele și gusturile cheie ale produsului final.
