O reconstrucție facială medico-legală dă un chip unui om neandertal care a trăit acum peste 50.000 de ani și al cărui aspect a fost elaborat grație celor mai avansate tehnici digitale.
Cuprins
La începutul secolului al XX-lea, într-o mică localitate din sud-vestul Franței, trei frați preoți au făcut o descoperire arheologică fără precedent. Într-o peșteră calcaroasă, au descoperit rămășițele bine conservate ale unui individ care, datorită vârstei înaintate și absenței dinților, a fost numit în curând „bătrânul”. Dar nu era un bătrân oarecare, nici măcar un Homo sapiens: era un neandertalian, o specie dispărută care a trăit în Europa cu mii de ani în urmă.
Timp de mai bine de un secol, acest individ cunoscut în știință sub numele de LCS1 — de la acronimul La Chapelle-aux-Saints 1— a făcut obiectul interpretărilor, studiilor și reconstrucțiilor. Dar niciuna nu a atins nivelul de precizie și umanitate prezentat de noua aproximare facială realizată de o echipă internațională de oameni de știință și artiști medico-legali în 2023. Lucrarea, condusă de cercetătorul brazilian Cicero Moraes și publicată sub formă de poster științific în octombrie același an, dezvăluie cu un realism uimitor cum ar fi putut arăta fața acestui strămoș enigmatic.
De la fosilă uitată la chip uman: povestea unei schimbări de perspectivă
Timp de decenii, imaginea acestui om a fost folosită pentru a ilustra presupusa brutalitate a neandertalienilor. În 1911, influentul paleontolog Marcellin Boule a prezentat o reconstrucție care arăta individul cocoșat, aproape simiesc, întărind prejudecățile epocii cu privire la inferioritatea sa față de oamenii moderni. Această viziune a persistat pe parcursul unei bune părți a secolului al XX-lea, alimentând ideea că neandertalienii erau puțin mai mult decât niște fiare inteligente.
Cu toate acestea, timpul și știința au corectat acea caricatură. Studii ulterioare au demonstrat că scheletul LCS1 prezenta semne de artroză avansată, ceea ce explica postura sa aplecată. Și cel mai important: arheologia și genetica au demonstrat că neandertalienii nu numai că împărtășeau un strămoș comun cu noi, dar aveau și comportamente simbolice, îngrijeau membrii bolnavi ai grupului lor, își îngropau morții și fabricau unelte complexe. În definitiv, erau mult mai umani decât se credea.
Noua reconstrucție facială nu urmărește doar reproducerea unui chip. Ea încearcă – și reușește – să redea demnitatea unui om care a trăit și a murit în vremuri îndepărtate și a cărui poveste ne ajută să înțelegem cine suntem.
Tehnologie, știință și artă pentru a readuce la viață trecutul
Procesul de reconstrucție facială a început cu două modele digitale ale craniului LCS1: unul obținut prin tomografie computerizată și altul scanat prin fotogrammetrie pe baza unei replici care includea și maxilarul. Ambele modele au fost aliniate cu atenție pentru a defini poziția anatomică corectă, utilizând planul orizontal Frankfurt, un standard în antropologia fizică.
De acolo, experții au utilizat datele unui donator uman modern, al cărui cap a fost modelat în 3D, pentru a servi ca bază anatomică. Această tehnică, cunoscută sub numele de „donare virtuală”, permite transferul țesuturilor moi — mușchi, piele, grăsime — dintr-un model contemporan către craniul antic, ajustându-le prin deformări controlate care respectă morfologia originală.
Odată finalizată structura facială, s-au aplicat marcatori de grosime a țesutului obținuți din studii medicale pe oameni actuali, precum și estimări pentru părți complexe, cum ar fi nasul, care nu lasă urme osoase clare. În cele din urmă, fața a fost pigmentată și i s-au adăugat detalii precum barba, părul și textura pielii, generând două versiuni: una mai neutră, în tonuri sepia, fără păr, și alta mai interpretativă, cu un aspect viu și natural.
Rezultatul este impresionant. Departe de stereotipul bestial, acest neandertalian apare ca un om robust, cu trăsături unice — cum ar fi absența bărbiei — dar perfect recunoscut ca om. Privirea lui transmite oboseală, experiență, chiar și o anumită melancolie. Nu este un monstru sau o verigă pierdută, ci un individ cu istorie, corp și chip.
O schimbare în percepția noastră asupra neandertalienilor
Importanța acestei reconstrucții depășește aspectul vizual. Ea reflectă o schimbare profundă în modul în care știința modernă abordează trecutul uman. Unde înainte era dispreț și simplificare, acum există nuanțe, empatie și rigoare tehnică. Instrumentele digitale nu numai că permit recrearea fețelor cu o precizie milimetrică, ci și povestirea mai justă a istoriilor uitate.
În plus, această reconstrucție face parte dintr-o tendință crescândă în paleoantropologie: umanizarea strămoșilor. Din ce în ce mai multe proiecte caută să reprezinte neandertalienii, denisovanii sau Homo erectus ca persoane reale, cu identități, emoții și vieți complexe. În acest caz, chipul omului din La Chapelle-aux-Saints nu ilustrează doar o descoperire fosilă, ci și o viziune reînnoită asupra a ceea ce înseamnă să fii om.
Și există un fapt care întărește această idee: individul însuși ar fi trăit până la peste 60 de ani, o vârstă remarcabilă pentru epoca sa, mai ales dacă se ia în considerare faptul că suferea de boli precum bruceloza, o infecție zoonotică. Acest lucru sugerează că a primit îngrijire în cadrul grupului său, că nu a fost abandonat și că solidaritatea făcea parte din cultura neandertaliană.
O oglindă îndepărtată a propriei noastre umanități
În cele din urmă, această reconstrucție nu doar că dă un chip fosilei. Ne pune în fața unei oglinzi îndepărtate. Fața neandertalianului nu este doar cea a unui rudă dispărută, ci cea a unui ființă care a trăit, a simțit și a pășit pe același pământ pe care pășim noi astăzi. Poate că nu vom ști niciodată cum se numea, ce gândea sau pe cine iubea, dar datorită efortului comun al științei, artei și tehnologiei, putem să-l privim în ochi și să ne recunoaștem, măcar puțin, în ei.
